Era un om care simţea tot timpul. Nevoia să plece.

Aşa că îşi împacheta totul la rece. Şi pleca cât îl ţineau banchizele. Făcea asta de când se ştia, şi se ştia de ceva vreme. La început o făcea o dată pe an, dar aşa e la-nceput. Apoi ajunsese s-o facă o dată pe lună. Odată ce ajungi s-o faci o dată pe lună, începi să ţi-o doreşti în fiecare săptămână. Iar de-aici încolo e greu să te abţii să n-o faci zilnic.

Asta până într-o zi când nu a mai plecat (deoarece nu s-a mai întors).

Nia Damian, Degustătorul de visuri