parcă aş vrea să-i dau zilei ceva bun
să-i preschimb cenuşiul în azur
oglinda aceea mă ademeneşte, bunăoară
cu o porţie de reflexie interioară
parcă aş duce undeva o linie fără contur
mâna mea arată spre încheietura ei
oglinda îmi întinde-un ciob, îmi întinde trei
parcă aş vedea ceva de porfiră şi catifea
mai bine aş înghiţi un flacon cu peruzea
să mi se coloreze sângele în turcoaz
să-mi crească gene nobile de ieri până azi
şiraguri de mărgele să poarte celulele mele
să transporte oxigenul în mărfare peruzele
să expir două culori, aerul să devină bicolor
să am un zâmbet semipreţios
şi-un ochi albastru-verzui, semifrumos
până una alta mă preocup
de mersul vieţii, care a-nceput să şchioapete
şi de himerele mele cu o sută de capete
luni o să iau o supradoză de metempsihoză
Nia Damian, Noeme
vai ce mi-a placut poezia, de m-a facut sa scriu comentariul asta.
să am un zâmbet semipreţios
şi-un ochi albastru-verzui, semifrumos
m-ai avut cu versurile astea…
Cata, nu ma satur de desen, desi ma face sa-mi fie dor de-un fum verde.
Îți doresc un fum verde, o liniște primordială, un cer înstelat și un ochi verde-albăstrui prin care să privești.
Spiralat dar concentric excentric albul tinde sa echilibreze-n univers alte culori axate pe cea cu cea mai tare lambda, dar realizand concentrarea de sine si gasind cautatul echilibru. Tinderea spre perfectiune dezechilibreaza si perturba linistea.
Pe versurile astea două am vrut să le scot până în ultimul moment, OBM…
Imi pare bine sa te aud…
Trebuie sa imi schimb si eu comentariul. Ma bucur ca te-ai razgandit…